A fost o vreme în care omul știa să trăiască în relație cu Viața.
Știa că face parte din Cosmos și că viața lui nu este separată de mișcarea Pământului, a apelor, a Soarelui, a Lunii și a stelelor. Privea cerul pentru a înțelege Pământul și privea Pământul pentru a se înțelege pe sine. Recunoștea ritmurile, respecta pragurile și trecerile și știa că fiecare început, fiecare sfârșit, fiecare naștere, moarte, recoltă și transformare face parte dintr-o ordine mai mare decât el.
Strămoșii noștri își construiau viața în această relație cu Pământul și cerul. Se adunau la Solstiții și Echinocții, celebrau nașterea și moartea, plantau, construiau, jeleau, se bucurau și respectau marile treceri ale vieții. Nu lăsau nimic să treacă fără să fie văzut, simțit și onorat. Știau că există un timp pentru fiecare lucru și că omul nu este separat de ritmurile care îl înconjoară.
Aceasta era cosmologia lor vie: o înțelegere în care Cosmosul, Pământul, Natura, corpul și sufletul nu erau lumi separate, ci expresii ale aceleiași Vieți.
Și, treptat, ne-am îndepărtat de această cunoaștere vie. Am uitat că suntem permanent în relație cu Viața. Am început să ne simțim singuri, separați de ea, în afara fluxului ei, ca și cum am fi fost ființe separate de țesătura vie din care facem parte.
Am început să explicăm Viața în loc să o ascultăm, să o controlăm în loc să o trăim, să o măsurăm, să o împărțim în concepte și să căutăm răspunsuri pentru tot ceea ce ni se întâmplă. Am învățat să funcționăm, să performăm, să mergem înainte chiar și atunci când ceva în noi spune că nu mai poate. Am uitat magia timpului viu — timpul care are ritm, respirație, anotimpuri și întoarceri; timpul în care există un moment pentru a semăna, unul pentru a înflori, unul pentru a culege și unul pentru a lăsa să moară. Un timp care nu ne cere să grăbim ceea ce are nevoie să se coacă și nu ne cere să ținem în viață ceea ce și-a încheiat ciclul. Un timp care curge prin noi, nu doar peste noi.
Și, încet, ne-am îndepărtat de propriul nostru corp.
Corpul este un Oracol. Prin el vorbește Natura din care venim și din care facem parte: Pământul, apele, ritmurile, ciclurile, lumina și întunericul, viața și moartea. În corp se întâlnesc memoria de milioane de ani a evoluției umane și preumane, experiența sufletului, memoriile și înțelepciunile ancestrale.
Prin el se transmit ritmurile, ciclurile, pragurile și trecerile Naturii din care facem parte. Prin el putem recunoaște când este timpul să înflorim și când este timpul să ne retragem, când să construim și când să lăsăm să moară ceea ce și-a încheiat rostul. Pământul, apele, lumina și întunericul, anotimpurile, ciclurile lunare — toate acestea există și în noi.
Odată cu această separare, ne-am pierdut și accesul la corpul Oracol. Am început să trăim împotriva ritmurilor lui, departe de apele, ciclurile, pragurile și trecerile pe care le poartă în noi.
Iar când începem din nou să ascultăm, se deschid porți către o cunoaștere pe care nu am învățat-o, ci am purtat-o dintotdeauna. Se trezesc memorii profunde, experiențe ale sufletului, deschideri către alte densități ale existenței, iar corpul devine spațiul prin care accesăm ceea ce am uitat că știm.
De aici ieșim din liniar.
Din acest spațiu se deschid vindecări cuantice, salturi pe alte linii temporale, accesul la memoria sufletului și la acele straturi ale ființei în care se păstrează experiențele, înțelepciunea și esența noastră. Magia nu mai este ceva ce căutăm în afara noastră. Începe să se deschidă în noi, pe măsură ce ne reamintim cine suntem.
Aici se deschid straturi ale ființei pe care viața de zi cu zi le-a acoperit: ceea ce am fost, ceea ce am trăit, ceea ce știm și ceea ce suntem dincolo de tot ceea ce am fost învățați să credem despre noi.
Aici începe, pentru mine, viziunea BIOECOSOMATICĂ: în reamintirea unei cunoașteri care nu a dispărut niciodată, ci a rămas vie în corp, în apele noastre, în ritmurile și instinctele noastre, în memoria sufletului și în înțelepciunile ancestrale pe care le purtăm.
Aduc aceste înțelepciuni în prezent. Le întâlnesc cu bio-magia corpului și cu ecosistemele mai mari din care omul face parte — cu Pământul, plantele, apele, cerul, ciclurile, Cosmosul. Reunesc ceea ce am învățat să separăm: biologia și Natura, corpul și Cosmosul, omul și țesătura vie care îl susține.
Pentru că omul nu este un organism izolat. Este un ecosistem în interiorul altor ecosisteme, o parte vie dintr-o inteligență mult mai vastă decât propria lui poveste.
Iar ceea ce aduc eu este această punte: între cunoașterea ancestrală și omul de astăzi, între ceea ce am fost și ceea ce devenim, între materia corpului și magia sufletului.
Aduc în prezent ceea ce sufletul nostru știe deja.
Despre o altă relație cu Viața, în care omul își amintește că este parte dintr-un întreg. Că poartă în el Pământul, apele, ritmurile, înțelepciunile ancestrale, lumina și întunericul, viața și moartea, începuturile și sfârșiturile.
Nu mai suntem doar oameni care încearcă să își repare viața.
Suntem ființe care învață din nou să fie în relație cu ea.
Să ascultăm ceea ce ne spune corpul. Să respectăm pragurile. Să onorăm trecerile. Să ne permitem să plângem, să ne bucurăm, să celebrăm, să lăsăm să plece, să începem din nou.
Să ne amintim că Viața nu este liniară.
Nici noi nu suntem.
Una dintre cele mai mari transformări ale omului este tocmai aceasta: de la a încerca să controleze Viața la a învăța din nou să fie în relație cu ea.
Iar când această relație se schimbă, se schimbă și felul în care, ca suflete, ne locuim propriul corp și propria viață. Începem să trezim în noi memoria ADN-ului originar și cele 12 catene ale ființei, deschizând accesul către straturi de cunoaștere și percepție pe care viața liniară le-a acoperit. Există o inteligență a vieții care se revelează pe măsură ce mergem, iar corpul nostru știe să ne conducă prin ceea ce mintea nu poate încă să vadă.
Experiențele BioEcoSomatice pe care le ghidez și le susțin nu sunt doar despre vindecare. Vindecarea este o parte a drumului. Dincolo de ea se deschide ceva mai vast: posibilitatea de a coborî suficient de adânc în noi încât să ne auzim din nou și să ne așezăm într-o altă relație cu Viața, să ne reconectăm la timpul organic, la ritmul Naturii care curge în noi și în jurul nostru.
Ne reamintim că noi înșine suntem Natura.
Ne reamintim ceea ce am fost dintotdeauna.
Promisiunea viziunii mele BioEcoSomatice
Viziunea mea BioEcoSomatică deschide o altă relație cu propriul corp și cu Viața: o relație în care corpul devine spațiul viu prin care putem întâlni mesajele sufletului, ale Spiritului, ale Naturii și ale Cosmosului, putem recunoaște ritmurile care ne traversează, putem înțelege pragurile și transformările și ne putem reaminti locul nostru unic în ȚESĂTURA VIE din care facem parte.
Este o experiență de reamintire: a ceea ce corpul știe, a ceea ce sufletul poartă și a ceea ce am fost dintotdeauna, dincolo de tot ceea ce am fost învățați să credem despre noi.
Și pentru a trăi într-o relație cu Viața în care nu mai există separare.
Ci pentru a ne reaminti locul nostru unic și rolul nostru în ȚESĂTURA VIE din care facem parte.
Dacă simți că este timpul să privești Viața, corpul și propriul tău drum dintr-un alt loc, te invit să descoperi experiențele BioEcoSomatice pe care le creez și le ghidez.
