De fiecare dată când se apropie finalul de an, simt nevoia să mă opresc din zgomotul colectiv și să privesc mai atent la ceea ce se întâmplă cu adevărat. Nu la nivel de calendar, ci la nivel de corp, de pământ, de ritm viu…
Și de fiecare dată, si din ce in ce mai puternic, corpul îmi spune același lucru: nu este un început acum, la final de an!
Dacă ne uităm la natură, nimic nu pornește acum. Nu există impuls de expansiune, nu există germinare, nu există creștere. Pământul este închis, compact, rece. Arborii sunt goi și înghețați. Viața s-a retras în interior, exact așa cum a făcut dintotdeauna.
Iarna nu este un gol, iarna este o fază profund activă de interiorizare.
Această înțelepciune nu este nouă. În vechile culturi ale acestui spațiu – dacice, tracice, dar și în multe alte tradiții străvechi, timpul nu era perceput ca o linie dreaptă, ci ca un cerc viu. Anul nu era o succesiune de date, ci o curgere a forței solare și lunare prin Pământ și prin corpul omenesc.
Soarele avea un rol central nu doar ca astru, ci ca principiu ordonator al vieții. Solstițiile și Echinocțiile marcau praguri reale de transformare, momente în care comunitatea știa că se schimbă ceva în structura luminii, a solului, a ritmurilor interioare. Solstițiul de iarnă nu era un „sfârșit”, ci punctul de maximă retragere a luminii, o coborâre completă în pântecul Pământului, din care urma să se nască, lent, noul ciclu…
Luna regla viața intimă, emoțională și corporală. Ritmurile lunare erau respectate în agricultură, în ritual, în vindecare, în viața femeilor și a bărbaților deopotrivă.
Exista un timp dintre timpuri, o perioadă de tranziție, de curățare și așezare, înainte de orice început real. Nimic nu începea brusc.
Străbunii noștri nu separau trupul de spirit. Corpul era pentru ei, și devine și pentru noi, dintr-o reamintire tot mai profundă, parte din trupul Pământului, iar omul era văzut ca microcosmos într-un macrocosmos viu. Ceea ce numim astăzi bio-ecosomatică și ceea ce eu abordez în viața personală și colectivă nu este o invenție modernă, ci o reamintire a acestui mod de a trăi: omul ca ecosistem, în relație directă cu ecosistemul mai mare.
Când corpul este ignorat, adevărul este ignorat.
Când corpul este ascultat, lucrurile devin simple.
În această perioadă, mulți oameni simt intens emoții vechi, stări greu de explicat, oboseală profundă, vise recurente, reactivarea unor povești despre care credeau că sunt încheiate. Din perspectivă ecosomatică, acest lucru este firesc. Când un ciclu mare se apropie de închidere, memoria corporală aduce la suprafață ceea ce nu a fost integrat.
Nu pentru a ne pedepsi, ci pentru a le vedea, și pentru a le închide complet acum, când suntem pregătiți, aceste cicluri, aceste vechi povești colective pe care ni le-am tot repetat, și care ne-au creat realitatea inconștient, și marii majorități a oamenilor, încă o creează. Ideea că „de mâine va fi diferit” doar pentru că se schimbă o dată în calendar este una dintre cele mai persistente iluzii colective. Nici un an, nici o planetă, nici o energie nu face munca în locul nostru.
Transformarea nu se întâmplă prin evitare, ci prin prezență conștientă în corp.
În tradițiile vechi, înainte de orice renaștere exista o coborâre. O perioadă de tăcere, de retragere, de confruntare cu ceea ce fusese evitat. Fără această etapă, noul nu avea stabilitate.
Din perspectiva corpului, anul nu se încheie brusc. El se dizolvă treptat. Această dizolvare poate fi inconfortabilă pentru minte, dar este profund inteligentă pentru sistemul nervos, pentru țesuturi, pentru inimă. Aici se restabilește starea de siguranță interioară.
Ritualurile vechi nu aveau rolul de a forța schimbarea, ci de a restabili coerența dintre om, Pământ și Cer. Ele erau lente, repetitive, ancorate în respirație, mișcare, sunet, ritm. Exact ceea ce corpul încă recunoaște ca fiind adevărat.
Această perioadă dintre ani nu cere rezoluții.
Cere sinceritate.
Cere prezență.
Cere coborâre în corp.
Abia după ce adevărul este simțit, nu doar gândit, viața începe să se reașeze singură. Relațiile, alegerile, direcțiile nu mai vin din frică sau compensare, ci dintr-un loc mai clar și mai viu.
În culturile dacice și tracice, timpul nu era măsurat abstract, ci trăit prin relația directă cu natura, cu Pamantul și cu Cerul. Soarele și Luna nu erau simple corpuri cerești, ci forțe vii care ordonau viața, munca, ritualurile și procesele interioare ale omului. Anul era un ciclu sacru, nu o succesiune arbitrară de luni.
Solstițiile și echinocțiile marcau praguri reale de transformare. Solstițiul de iarnă era momentul de maximă retragere a luminii solare, o coborâre în pântecul Pământului, asociată cu moartea simbolică, tăcerea și replierea forței vitale. Nu era un sfârșit, ci un punct de regenerare profundă, din care lumina urma să reapară treptat. Echinocțiile reprezentau momente de echilibru, în care ziua și noaptea se întâlneau, iar omul era chemat să se reașeze între forțele opuse din el.
Luna regla ritmurile subtile ale vieții: ciclurile apei, sângele, fertilitatea, emoțiile, visele și procesele de vindecare. Ritmul lunar era respectat în agricultură, în ritualuri de trecere, în inițieri și în viața comunitară. Exista o cunoaștere profundă a faptului că omul este influențat direct de aceste cicluri și că forțarea ritmului aduce dezechilibru.
Înainte de calendarele moderne, exista un „timp dintre timpuri”, o perioadă de tranziție în care vechiul se dizolva lent, iar noul nu era încă activ. Acest spațiu era dedicat introspecției, curățării, onorării străbunilor și reașezării relației cu Pământul și cu Cerul.
Anul nou nu se incheia in zgomot, ci in liniste si ascultare, intampinand primavara, renasterea, Viata, Viul, cu entuziasm in inimi si cu deschidere catre nou, pentru ca avusese loc renuntarea la vechiul nesustinator, intr-un ritm lent, firesc, natural…
Această cunoaștere ancestrală nu s-a pierdut. Ea continuă să se manifeste prin corp, prin nevoia de încetinire iarna, prin oboseala profundă, prin chemarea către interior și prin rezistența naturală față de începuturile forțate. Din perspectivă ecosomatică, corpul rămâne acordat la ciclurile solare și lunare, indiferent de structurile sociale sau de convențiile calendaristice.
A reaminti aceste ritmuri nu înseamnă întoarcere în trecut, ci recuperarea unei inteligențe vii, care permite omului să trăiască mai coerent, mai așezat și mai conectat cu adevărul său interior și cu viața însăși.
Dacă si pentru tine se simte nefireasca, nenaturala aceasta fortare de incheiere brusca a anului, lasa-ti simtirea reamintirii aici. Impreuna, crestem. Impreuna Suntem. Impreuna, renastem intr-o noua constiinta.
Te astept cu bucurie in procese profunde de reamintire, aliniere, reconectare cu viata, incepand din interior.
ELyra
