Observ un tipar la oamenii care vin alături de mine în sesiuni și îl simt încă și în interior.
Dacă ne uităm puțin în spate, la generațiile bunicilor noștri, vedem și ceea ce purtăm tăcut în celulele noastre: frica de a nu ne fi luat ceva.
Pentru că au trăit sărăcie, foamete, războaie, au fost luați prizonieri sau au fost de partea cealaltă, luând prizonieri. Au fost despărțiți de familiile lor și de viața sigură și cunoscută.
Pentru ei, războiul nu a fost o poveste din cărți. Foametea nu a fost o teamă imaginară. Pierderea nu a fost o posibilitate. Au cunoscut-o cu adevărat. Și-au lăsat casele, pământurile, lucrurile, animalele, uneori tot ceea ce construiseră într-o viață. Au plecat în miez de noapte, pe fugă, cu câteva lucruri strânse într-o bocceluță, cu ce puteau duce în mâini. Au fugit, au fost deportați, au trăit în exil, au fost despărțiți de familii. Mulți nu s-au mai întors niciodată acasă.
Au fost nevoiți să supraviețuiască, zi după zi, mental, emoțional și fizic.
Le-au fost luate pământurile, au fost otrăvite apele, nu s-au putut baza nici pe pământ, nici pe stat, pe nimic din ce era considerat mai mare și mai puternic decât ei.
Au trăit cu speranța sau s-au resemnat. Văd aceeași resemnare la mulți oameni care vin cu aceste programe înrădăcinate; uneori disperare și neputință, alteori resemnare, ca și cum nu ar depinde de ei și nu ar putea schimba nimic: acceptarea sorții…
Și nu vorbesc despre oameni care trăiesc întreaga lor viață în neputință, ci despre oameni care au realizat ceva, au familii, copii, joburi bune și, totuși, acel program îi conduce încă, subtil.
Oamenii mănâncă rapid, compulsiv și cu o oarecare lăcomie, din frica de a nu rămâne fără, de a nu le lua cineva mâncarea.
Când frigiderul începe să se golească, simt acel impuls interior de a-l umple imediat la loc, de a nu rămâne fără.
Când se bucură de ceva pentru care au muncit, se găsește cineva care să le oprească bucuria, starea de bine, și intervine vinovăția, frustrarea, furia. De ce eu nu mă pot bucura? De ce la mine se oprește bucuria, binele, fluxul?
Banii sunt foarte instabili, se termină repede, nu sunt alte surse, alte oportunități, iar, fiind calculați, intervine automat acea presiune ca fiecare alegere în gestionarea lor să fie perfectă și să nu intervină nimic neprevăzut.
Intervine frica de a nu mai avea; frica de a nu rămâne din nou fără nimic. Și, totuși, rămâi fără nimic în fiecare lună, de fiecare dată după ce reușești să achiți contribuțiile, obligațiile, responsabilitățile. Pentru tine nu mai rămâne nimic. Nu pentru distracție, nu pentru răsfăț, nu pentru relaxare, nu pentru o plăcere sau o bucurie a ta, pentru că frica generațiilor trecute, frica familiei tale te-a ținut până acum într-o viață în care ai puțin, pentru a nu avea ce pierde.
Sunt memorii despre case părăsite în fugă, cu doar câteva lucruri luate noaptea, repede; memorii despre fugari, exil, foamete, fugă, boală, suferință, durere, moarte, pe care le păstrăm în celule, în organe, în corpul nostru energetic.
Suntem loiali lor, nu pentru că ne dorim asta, ci pentru că am învățat că așa se împart toate în familie, că pentru a aparține trebuie să contribui, să duci, să porți, să ajuți, să salvezi.
Există memorii ale familiilor care își creșteau fetele pentru a-i salva din datorii și de la foamete, căsătorindu-le cu cine avea mai mult. Fata venea în familie deja din pântecul mamei cu această datorie de a-și salva familia. Acesta era scopul vieții ei, aceasta îi era soarta, deja stabilită.
Credem că trăim alte vremuri, însă, de fapt, purtăm în noi toate aceste memorii. Ele se pot manifesta subtil sau agresiv, cerând de la noi încă, ceea ce știu să ceară: să avem grijă, să fim precauți, în gardă, să păzim…
Iar noi ajungem în acele momente în care simțim, vedem și percepem că nu sunt ale noastre și că nu dorim să le mai ducem. Dorim să alegem pentru noi și să alegem mai binele, bunăstarea, prosperitatea, abundența, bucuria de viață, plenitudinea, curgerea cu viața în tot și în toate.
Și vreau să spun ceva important: faptul că astfel de gânduri apar în noi nu înseamnă că facem ceva greșit. Ele sunt memorii ale unui vechi stil de funcționare. Sunt programe pe care corpul le-a învățat pentru a păstra siguranța. Le putem observa, le putem recunoaște și putem învăța să nu le urmăm automat.
Și acest program al fricii de lipsă nu se oprește la bani, hrană sau timp. Îl întâlnesc foarte des și în felul în care femeile își construiesc munca, își conduc afacerile, și își oferă darurile lumii.
La antreprenoare, frica de a rămâne fără poate lua o formă foarte subtilă: frica de a nu avea clienți, de a nu se vinde ceea ce creează, de a pierde un client, de a nu mai avea venituri luna viitoare. Și, din acel loc, începe să conducă alegerile.
O femeie creează un program, un curs, o sesiune, un produs și imediat apare întrebarea: „Dacă nu vine nimeni?” „Dacă nu cumpără nimeni?” Începe să urmărească înscrierile, mesajele, reacțiile, iar corpul intră în alertă.
Schimbă oferta, prețul, mesajul, strategia. Adaugă un bonus, face o reducere, muncește mai mult, oferă mai mult, în loc să rămână în fluxul creator și să aibă încredere în ceea ce construiește.
În relația cu clienții existenți, frica de a pierde un client poate duce la a oferi mereu ceva în plus, la a răspunde la orice oră, la a scădea prețul, la a accepta condiții care nu îi fac bine și la a munci mai mult pentru aceiași bani.
Iar când are o lună bună, apare imediat gândul: „Și dacă luna viitoare nu mai vine nimeni?” Banii devin ceva ce trebuie păzit.
Frica oprește fluxul creator. Munca începe să devină o dovadă că ești în siguranță, în loc să fie expresia vie a ceea ce ai de oferit.
Și atunci apar întrebări importante: Ce se întâmplă în corpul meu atunci când nu vine nimeni? Ce se întâmplă în mine atunci când o ofertă nu se vinde? Pot să continui să ofer chiar și atunci când rezultatul nu apare imediat? Pot să pierd un client fără să simt că îmi pierd siguranța? Pot să am o lună mai slabă fără să intru imediat în panică și să mă abandonez pe mine?
Această frică limitează și expansiunea. Ceri mai puțin, taxezi mai puțin, oferi prea mult, te temi de vizibilitate, de creșterea prețului, de a spune clar ceea ce faci, de a lăsa un client să plece.
Și atunci ceea ce trebuia să fie expresia vie a darului tău devine supraviețuire.
Frica de lipsă ajunge și în relația dintre masculin și feminin, mai ales în viața femeii care a învățat să ducă totul.
Femininul rănit ajunge să nu mai primească, iar masculinul rănit ajunge să nu mai ofere, să nu mai susțină. Vindecarea presupune revenirea fluxului dintre a oferi și a primi.
Pentru femeia care duce totul, eu văd aici ceva și mai profund: ea nu doar face prea mult. Ea nu mai lasă loc. Nu mai are spațiu. Pentru că în corpul ei există memoria că, atunci când ea se oprește, ceva se pierde.
Iar bărbatul are nevoie să își recupereze locul de adult responsabil, prezent, inițiator și susținător. Nu ca salvator al femeii și nici ca autoritate peste ea, ci ca bărbat care participă real la viața comună, care vede, asumă, decide, acționează și oferă. Asta îi permite femeii să nu mai fie permanent în funcția de a ține totul.
Și există un punct foarte important: femeia are nevoie să renunțe și ea la controlul asupra a tot ceea ce face. Altfel, bărbatul nu are efectiv spațiu în care să intre. Ea spune „vreau să mă susții”, dar apoi verifică, corectează, preia, anticipează și face din nou singură. Aici este dansul.
Și tocmai aici începe schimbarea: când ea face loc, iar el își asumă locul. Când ea poate primi, iar el poate oferi. Când siguranța nu mai este construită prin control și suprasolicitare, ci prin prezență, responsabilitate și încredere.
Această dinamică se vede foarte clar și în intimitate. Graba, dificultatea de a încetini, de a rămâne în senzație și de a primi pot duce mai departe aceeași relație cu lipsa și cu timpul: trebuie să fac, trebuie să ajung, trebuie să se întâmple.
Intimitatea cere însă prezență. Cere timp. Cere receptivitate. Cere ca femeia să poată ieși, pentru o vreme, din rolul celei care ține totul și să lase loc pentru întâlnire. Pentru bărbat, în această dinamică, munca este să poată rămâne prezent fără să fugă în grabă, performanță, rezultat sau retragere. Să poată sta în contact, să susțină spațiul, să simtă, să asculte, să încetinească și să nu transforme intimitatea într-o sarcină pe care trebuie să o ducă la capăt.
Iar trecerea de la „eu duc” la „eu primesc” poate deschide una dintre cele mai profunde forme de abundență: să descoperi că viața nu trebuie ținută întreagă în propriile mâini sau pe proprii umeri, pentru ca tu să rămâi întreagă.
În lucrul nostru din Școala de Magie și Mistere Feminine, această trecere o privim prin straturile sistemului nervos.
La nivelurile de supraviețuire, corpul este preocupat de siguranță: să am, să păstrez, să nu pierd, să mă protejez, să mă asigur că mâine există suficient.
Și aici fac o analogie cu o poveste pe care o cunoaștem cu toții: balaurul care păzește comoara. Poveștile fac parte din istoria noastră, din psihicul nostru, din subconștientul nostru și au puterea de a ne vorbi prin simboluri, de a organiza sensuri și de a influența felul în care ne construim realitatea.
Balaurul păzește comoara pentru că acolo se află ceva de mare preț. El veghează, controlează și atacă atunci când simte că ceva se apropie prea mult. Iar pentru mine, această imagine vorbește foarte bine despre ceea ce se întâmplă atunci când frica de pierdere ajunge să conducă relația noastră cu ceea ce avem.
Păzești banii. Păzești clienții. Păzești relațiile. Păzești mâncarea. Păzești casa. Păzești oportunitățile. Păzești chiar și iubirea.
Și, fără să-ți dai seama, ceea ce trebuia să protejeze viața începe să o limiteze.
Balaurul spune: „Nu pierde. Păstrează. Controlează. Ai grijă. Nu te bucura prea mult. Nu da prea mult. Nu risca.”
Dar comoara pe care o păzește poate fi chiar viața ta.
Și aici apare paradoxul: ceea ce a fost construit pentru a proteja viața poate ajunge să împiedice viața să circule. Păzești atât de mult ceea ce ai, încât îți este greu să te bucuri de ceea ce ai. Păstrezi banii pentru „mai târziu”, păstrezi energia pentru când va fi nevoie, păstrezi lucrurile, păstrezi oportunitățile.
Îți construiești viața în jurul ideii că trebuie să fii pregătită pentru următoarea pierdere.
Și atunci merită să te întrebi: Ce anume păzesc atât de strâns? Ce cred că se va întâmpla dacă pierd? Și cât din viața mea este încă ocupată cu a păstra ceea ce am, în loc să las loc pentru ceea ce vrea să vină?
În stratul Jaguarului apare autonomia. Teritoriul meu. Puterea mea de alegere. Capacitatea de a spune „da” și „nu”, de a-mi ocupa locul și de a-mi recunoaște propria putere. Jaguarul își cunoaște teritoriul și poate alege ce lasă să intre și ce lasă să plece.
Iar în stratul Dragonului, intrăm într-o altă formă de energie: intensă, transformatoare, cu foc, pasiune și forță de transmutare. Nu este preocupat doar de păstrarea a ceea ce există, ci și de ceea ce poate deveni posibil.
Balaurul păzea comoara. Dragonul o transformă în resursă pentru expansiune.
Balaurul se întreabă: „Cum fac să nu pierd?” Dragonul se întreabă: „Ce este pregătit să se nască prin mine?”
Aici începe noua ta călătorie. De la frica de pierdere, către autonomie, putere, magnetism, abundență, prosperitate și expansiune.
Un alt loc în care frica de lipsă se poate manifesta este timpul.
Pentru că putem trăi cu aceeași teamă și atunci când spunem: „Nu am timp.” „Se termină timpul.” „Trebuie să mă grăbesc.” „Dacă nu fac acum, nu voi mai apuca.”
În acest caz, ceea ce simțim că ne lipsește nu mai este ceva material. Este timpul însuși.
Începem să îl tratăm ca pe o resursă rară, pe care trebuie să o economisim, să o folosim cât mai eficient și să nu o risipim. Ne grăbim, umplem fiecare pauză, ne este greu să stăm, să ne odihnim sau să facem ceva fără un scop. Chiar și timpul liber ajunge să fie simțit ca ceva ce trebuie folosit „bine”.
Este aceeași logică a lipsei: „Dacă nu folosesc acum, voi rămâne fără.”
Iar când trăiești în această logică, nu mai este doar mintea care aleargă. Corpul intră în alertă. Respirația se schimbă, apare tensiunea, graba, impulsul de a face următorul lucru înainte să îl fi terminat pe acesta.
De aceea, în viziunea mea BioEcoSomatica, întoarcerea la timpul organic este și o ieșire din această frică de lipsă.
În BioEcoSomatica lucrăm cu ritmul corpului, cu pulsul vieții și cu relația noastră cu natura. Natura nu trăiește într-o permanentă urgență. Există timp pentru creștere, timp pentru înflorire, timp pentru retragere, timp pentru odihnă, timp pentru transformare.
Și corpul nostru cunoaște aceste ritmuri.
Întrebarea devine atunci: „Pot să trăiesc timpul fără să îl simt ca pe ceva ce pierd?”
Pentru că timpul organic nu înseamnă să avem mai multe ore. Înseamnă să nu mai trăim fiecare oră din frica faptului că se termină.
Una dintre cele mai profunde forme de abundență este să poți fi acolo unde ești, fără să simți că trebuie să ajungi imediat în altă parte. Să nu mai trăiești cu mâinile strânse în jurul timpului, ci să îl lași să curgă prin tine. Să simți că viața nu este ceva ce trebuie să prinzi înainte să dispară, ci ceva ce se întâmplă chiar acum.
Pentru că aici se întâlnesc lipsa și frica de pierdere. Când trăiești cu frica de a pierde, încerci să păstrezi totul: banii, hrana, oamenii, oportunitățile, timpul, viața însăși.
Iar abundența este opusul acestei încordări. Abundența înseamnă să poți primi, să poți păstra, să poți folosi, să poți dărui, să poți lăsa să plece și să poți primi din nou.
În relația vie cu abundența, resursa circulă. Banii circulă. Energia circulă. Iubirea circulă. Timpul circulă. Viața circulă.
Nu mai trăiești pentru a strânge suficient ca să fii în siguranță. Înveți să ai suficientă siguranță în tine pentru a lăsa viața să circule.
Și aici se schimbă întrebarea. Nu mai este: „Cum fac să nu pierd?” Devine: „Ce sunt pregătită să primesc? Ce sunt pregătită să creez? Ce sunt pregătită să las să circule prin viața mea?”
Ceea ce nu ai, nu îți poate fi luat.
Iar ceea ce ai nu are nevoie să fie ținut cu mâinile strânse pentru a rămâne al tău.
Abundența nu este doar despre cât ai. Este despre cât de multă viață poți primi, trăi, crea și lăsa să circule prin tine.
Viața nu cere să o păzești permanent. Viața cere să o trăiești.
Iar întoarcerea din lipsă către abundență începe în clipa în care încetezi să mai trăiești pentru a nu pierde și începi să trăiești pentru a primi, a crea, a iubi și a fi.
Și îți propun să experimentezi ceva foarte simplu: 10 minute pe zi de timp fără scop. Nu pentru odihnă ca să poți munci mai bine. Nu pentru productivitate. Nu pentru a „face” ceva pentru tine. Pur și simplu, 10 minute în care nu trebuie să ajungi nicăieri.
Lasă telefonul. Nu te uita la ceas. Ieși afară dacă poți sau stai pur și simplu într-un loc în care te simți bine. Observă lumina, aerul, temperatura, sunetele, corpul. Lasă-te să fii acolo fără să transformi timpul într-o sarcină.
Și observă ce se întâmplă în tine. Apare graba? Neliniștea? Vinovăția? Impulsul de a te ridica și de a face ceva? Sau apare, încet, o altă senzație: că timpul nu trebuie întotdeauna folosit, calculat sau economisit?
Aceasta poate fi o primă întoarcere către timpul organic: să îi dai corpului experiența că timpul poate fi și trăit, nu doar consumat.
În Școala de Magie și Mistere Feminine vom învăța să lucrăm cu aceste straturi și cu capacitățile care devin disponibile dincolo de supraviețuire: autonomie, putere, magnetism, abundență, prosperitate și expansiune.
Este o călătorie în care lucrăm cu rănile profunde, dar și cu ceea ce devine posibil atunci când începi să ieși din vechile programe de supraviețuire.
Pe 11 noiembrie începe ediția a II-a a Școlii de Magie și Mistere Feminine, în cel mai puternic portal de manifestare al anului.
12 luni magice și pline de mister.
Doar 13 locuri.
Este un spațiu inițiatic, premium și restrâns, iar alegerea femeilor care vor face parte din acest cerc este importantă pentru mine. De aceea, înainte de a păși în această călătorie, ne vom conecta pentru a ne simți reciproc și pentru a vedea dacă suntem pe aceeași frecvență.
Dacă aceste cuvinte au ajuns la tine într-un moment în care simți că este timpul pentru o astfel de călătorie, îmi poți scrie. Vom avea o conversație și vom simți împreună dacă locul tău este în acest cerc.
Școala de Magie – Elyra – Eliza Gabriela Curcă
Cu iubire, ELyra
