Cele patru elemente ale Naturii, arhetipurile Scorpionului, Acvila, pasărea Phoenix, și drumul înapoi către viață
Știm să murim. Am trecut prin foc, prin moarte, prin destrămarea vechilor identități. Am lăsat în urmă versiuni ale noastre care și-au încheiat rostul și am traversat transformări profunde, care ne-au schimbat din temelii. Știm să coborâm în întuneric, să privim ceea ce doare și să lăsăm să se încheie ceea ce nu mai poate continua în forma cunoscută.
Dar ce urmează după ce focul și-a încheiat lucrarea? Cum revenim la viață, la corp, la relații și la lumea din care facem parte? Cum trăim ceea ce s-a născut din transformare?
Iar în această etapă a muncii mele alchimice profunde, în acest Octombrie mă cheamă în mod special întoarcerea.
În articolul The Scorpion, the Eagle and the Phoenix, astrologul Lynn Hayes explorează trei simboluri asociate Scorpionului în tradiția astrologică ezoterică: Scorpionul, Acvila și Phoenixul. Scorpionul reprezintă instinctul de apărare și reacția în fața pericolului; Acvila se înalță deasupra lumii pe care o cunoaște și vede ceea ce, de aproape, rămâne ascuns; Phoenixul întruchipează transformarea prin foc și renașterea. Pornind de la aceste trei simboluri, ajungem la întrebarea care mă preocupă aici: ce se întâmplă după renaștere?
Scorpionul este un semn de apă. Deși îl asociem cu deșertul, cu pietrele sub care se ascunde și cu pământul pe care îl străbate, strămoșii săi îndepărtați au trăit în mediul marin. Imaginea apei fixe vorbește despre apa pe care Scorpionul o păstrează în corp, apa care rămâne în interior, ținută sub presiune.
Această imagine vorbește despre ceea ce acumulăm în noi: emoții, durere, furie, experiențe pe care le ținem în interior până când presiunea devine greu de suportat. Scorpionul are clești cu care se prinde și o coadă cu care se apără. Când se simte în pericol, atacă. Iar când ajunge într-un punct în care nu mai vede nicio ieșire și nu mai are pe cine învinovăți, atacul se poate întoarce împotriva propriei ființe.
Există o poveste veche potrivit căreia scorpionul, atunci când este înconjurat de un cerc de foc și nu mai găsește nicio ieșire, se înțeapă singur până moare. Explicația biologică este diferită: scorpionul nu se sinucide, iar rezistența sa la propriul venin nu îl protejează de căldura extremă. Înconjurat de foc, animalul încearcă să scape de pericol, iar mișcările cozii pot crea impresia că se înțeapă singur.
Într-un articol al său, Yury Rockit pornește de la această imagine pentru a descrie o experiență omenească profundă: momentul în care ne simțim prinși fără ieșire și ajungem să ne întoarcem împotriva propriei ființe. Ne sabotăm, ne pedepsim, ne îndreptăm furia spre interior și devenim propriul nostru adversar. În loc să găsim o cale de ieșire din suferință, ajungem să ne rănim chiar noi.
Acesta este Scorpionul prins în propriul cerc de foc.
Iar întrebarea este cum ieșim din el și ce se întâmplă după ce focul se stinge.
Aici se află diferența dintre Scorpion și Phoenix. Scorpionul reacționează pentru a supraviețui și încearcă să controleze felul în care se încheie totul. Phoenixul rămâne în foc până când arderea se termină. Lasă vechea formă să-și încheie existența. ascunse cât timp era prinsă în reacție. Phoenixul traversează transformarea prin foc, lăsând vechea formă să-și încheie existența
Dar ce se întâmplă după ce focul s-a stins? Acvila se ridică deasupra experienței și dobândește o perspectivă mai largă. Începe să vadă tiparele, mecanismele și sensurile care rămâneau ascunse cât timp era prinsă în reacție.
Cum revenim când am trecut deja prin moartea unor identități, a unor relații, a unor adevăruri despre noi? Cum ne întoarcem în corp, în iubire, în creație și în viața de zi cu zi? Cum lăsăm ceea ce am devenit să se exprime în felul în care trăim?
Este începutul unei alte relații cu viața.
Aceasta este puntea despre care vorbim prea puțin. Renașterea deschide un început, însă începutul cere să fie trăit. După foc vine întoarcerea în corp, în relații, în iubire, în creație și în lumea vie. Vine momentul în care ceea ce s-a schimbat în adâncul ființei începe să capete formă în alegerile noastre, în vocea noastră, în felul în care iubim și în felul în care ne ocupăm locul în lume.
Cum trăim cu o identitate care s-a schimbat? Cum așezăm limite noi în relații care ne-au cunoscut într-o formă veche? Cum ne folosim vocea după ce am recuperat adevăruri pe care mult timp le-am ținut în noi? Cum ne apropiem din nou de oameni, de dorință, de bucurie și de creație? Cum permitem vieții să curgă din nou prin noi după ce am petrecut atât de mult timp în intensitatea transformării?
A ști să mori și a ști să te întorci sunt două lucrări distincte.
Întoarcerea se poate recunoaște într-un gest simplu al corpului: atunci când expirăm până la capăt și așteptăm o clipă în partea de jos a respirației, înainte ca inspirația să vină firesc. În această mișcare a corpului putem recunoaște o imagine a revenirii: după golire, după suspendare, ceva se deschide din nou către viață.
Respirația ne amintește că întoarcerea se petrece în corp. Este clipa în care simțim din nou că suntem aici, în care vocea își găsește locul, în care putem primi atingerea, rosti un adevăr, crea și participa la viață dintr-un loc schimbat în profunzime. Transformarea devine reală prin felul în care trăim, prin ceea ce alegem și prin relația pe care o construim cu lumea din jur.
În tradițiile sumeriene și egiptene, coborârea în lumea de dincolo, moartea și întoarcerea la viață ocupă un loc important în concepțiile despre transformare și renaștere.
În tradiția sumeriană, Inanna, zeița iubirii, a fertilității și a puterii, coboară în lumea de dincolo, tărâmul surorii sale, Ereshkigal. La fiecare dintre cele șapte porți, Inanna lasă în urmă câte un însemn al puterii și statutului său, până când ajunge în fața morții, lipsită de toate simbolurile care o defineau. Trupul ei rămâne suspendat în lumea de dincolo, iar întoarcerea devine posibilă prin intervenția lui Enki și prin apa și planta vieții. Inanna revine, însă revenirea are un preț: lumea de dincolo cere ca altcineva să-i ia locul. Coborârea și întoarcerea fac parte dintr-o singură călătorie, iar revenirea aduce cu sine o schimbare a ordinii de până atunci.
În Egiptul antic, mitul lui Isis și Osiris păstrează o altă imagine a acestei treceri. După uciderea și dezmembrarea lui Osiris, Isis pornește în căutarea trupului său și adună ceea ce a fost risipit. Prin puterea ei, prin ritual și prin cuvânt, trupul este reconstituit, iar Osiris primește o nouă existență, devenind stăpân al lumii de dincolo. În credințele funerare egiptene, această poveste a devenit un model al speranței în înviere și al continuității existenței după moarte. Isis nu îl readuce pe Osiris la viața pe care o cunoscuse înainte; ea face posibilă trecerea lui într-o altă formă de existență.
Privite împreună, aceste tradiții străvechi ne aduc în fața unei întrebări esențiale: ce înseamnă să te întorci după ce ai trecut printr-o experiență care te-a schimbat din temelii? Inanna revine din lumea de dincolo, iar Osiris își continuă existența într-un alt tărâm. Poveștile lor vorbesc despre pierderea unei forme vechi și despre posibilitatea unei noi relații cu existența.
Iar aici se află puntea care mă interesează: drumul dintre transformare și viața trăită. După coborâre, după foc, după despărțirea de ceea ce am fost, cum revenim în corp, în iubire, în relații și în lumea vie? Cum permitem vieții să curgă din nou prin noi?
Întoarcerea ne privește și prin cele patru elemente care alcătuiesc lumea vie.
Pământul ne cheamă să ne așezăm din nou în corp, să ne simțim greutatea, să ne recunoaștem nevoile și să construim forme care susțin viața nouă. Apa ne ajută să lăsăm emoțiile să circule, să traversăm ceea ce se mișcă în interiorul nostru și să ne apropiem de sine. Ne învață fluiditatea, capacitatea de a primi și de a elibera, de a ne lăsa atinși de experiență și de a asculta mesajele emoțiilor. Prin apă, ne reconectăm cu sensibilitatea, cu profunzimea lumii interioare și cu curgerea vieții în corp. Focul, cel care a mistuit vechile forme, devine căldură, vitalitate, dorință și putere creatoare. Aerul aduce respirația, vocea și spațiul necesar pentru ca adevărul interior să poată fi exprimat și împărtășit.
Corpul nostru aparține acestei lumi. În viziunea mea BioEcoSomatică, întoarcerea la corp este și întoarcerea la natură: la ritmuri, la cicluri, la respirație, la pământul care susține viața și la relațiile vii din care facem parte. Suntem natură întrupată. Trăim în corp succesiuni de încheieri și începuturi, de contracție și deschidere, de retragere și participare. Cele patru elemente ne ajută să recunoaștem această apartenență profundă la lumea vie, în care transformarea și regenerarea fac parte din același ciclu.
De aceea, după transformare, avem nevoie să ne locuim noua formă. Să descoperim cum arată iubirea din locul în care ne aflăm acum. Cum se simte bucuria după durere. Cum se construiesc relații care ne respectă adevărul. Cum ne exprimăm vocea, ne așezăm limitele și ne ocupăm locul fără să ne abandonăm pe noi înșine. Cum putem fi văzuți, auziți și întâlniți în forma în care am devenit.
O viață nouă se naște din întunericul durerii, iar această viață cere să fie trăită în corp, în relație și în lumea vie.
Aceasta este una dintre marile lucrări ale maturizării alchimice: să permitem transformării să ne conducă mai departe, către viața concretă. Către ceea ce iubim, ceea ce alegem, ceea ce construim și ceea ce suntem gata să oferim lumii.
Nu mai este vorba doar despre a traversa moartea unei vechi forme. Este vorba despre a învăța să trăim în cea nouă.
25 octombrie — un spațiu pentru praguri și întoarcere
Te invit pe 25 octombrie seara de la 19 ora RO, într-un spațiu de întâlnire cu pragurile, încheierile și întoarcerea la viață, pentru a explora împreună ce se deschide dincolo de focul transformării.
În întâlnirea noastră ceremonială din 25 octombrie, vom deschide un spațiu dedicat acestor praguri: încheieri, doliu, transformare și revenirea la viață. Vom privi ceea ce s-a schimbat, ceea ce s-a încheiat și ceea ce se cere integrat pentru ca noua formă a ființei să-și găsească locul în lumea vie.
Pentru că drumul alchimic nu se încheie în cenușă.
Dincolo de foc, există viața, care ne așteaptă.
Iar puntea înapoi spre ea se construiește prin fiecare respirație, fiecare adevăr rostit, fiecare alegere și fiecare gest prin care ne permitem să fim din nou aici.
Iar pentru cele care simt chemarea către o explorare și mai amplă a misterelor ființei, către alchimia transformării și reamintirea înțelepciunii primordiale, se deschide un nou portal al Școlii de Magie și Mistere Feminine 2026–2027 — un parcurs inițiatic de 12 luni, dedicat magiei feminine, vindecării profunde și trezirii codurilor originare ale ființei. Un drum de inițiere, traversare și reamintire, pentru cele care sunt pregătite să pătrundă mai adânc în misterele propriei existențe. Începem pe 11 noiembrie 2026.
Structura Școlii de Magie – Elyra – Eliza Gabriela Curcă
Te-ai recunoscut, în care etapă ești tu acum? Unde ai nevoie să ajungi, ce ai nevoie să lași, să transformi, unde ai nevoie să mergi mai departe în viața ta? Eu te aștept cu drag în spații sacre ceremoniale, transformatoare.
ELyra
