Până când nu vom învăța să percepem natura ecologic interconectată și „magică” a realității, vom continua să distrugem biosfera și, odată cu ea, biologia noastră umană. – dr. Azra Bertrand
Starea Somaticii și Vindecării Traumelor
Înainte de a ajunge la ecosomatică, haideți să aruncăm o privire asupra domeniului modern al somaticii și vindecării traumelor.
Dacă ați călători în timp înapoi în generația părinților noștri și ați spune cuvântul „somatică”, probabil că nu ar avea nicio idee despre ce vorbiți.
Somatica modernă, în special în era rețelelor sociale, este ceva ce s-a mutat de la marginile societății, pentru a ocupa un loc în centrul culturii – în special pentru mileniali și Generația Z, care sunt mai fluenți în discuțiile despre traume decât majoritatea medicilor.
Acesta este un mare salt înainte în multe privințe, dar are și dezavantajele sale și ne cere să ne oprim pentru a contempla viitorul somaticii – în special în acest moment istoric de divergență între realitățile bazate pe IA, „no-body” (fara corp) tehnologic față de lumile organice, animale, evolutive pe care oamenii le-au locuit de milioane de ani.
Ce aduce viitorul? Și, mai important, ce trebuie să facem și să devenim pentru a-l direcționa către un viitor de vindecare și întruchipare colaborativă a planului nostru natural?
Somatica, și în special ecosomatica, joacă un rol extrem de important pe măsură ce intrăm în această nouă eră a civilizației.
Este momentul să aruncăm o privire atentă asupra instituțiilor și structurilor noastre culturale și să evaluăm ce funcționează și ce are nevoie de evoluție.
Rituri de trecere ale sistemului nervos
Când ne naștem și facem saltul de la a fi o creatură acvatică, plutind în lichidele amniotice ale uterului, la o creatură terestră, întreaga noastră fiziologie se schimbă radical, inclusiv sistemul nostru nervos. Perioada neonatală marchează momentul celor mai rapide schimbări din creierul nostru, cu peste 1 milion de noi conexiuni sinaptice care se formează pe secundă, potrivit Centrului Harvard pentru Copilul în Dezvoltare 8.
Și schimbările nu se opresc aici.
Există salturi periodice de-a lungul anilor mai tineri, inclusiv o schimbare importantă a stărilor undelor cerebrale de repaus de la o stare predominantă theta (gândire imaginativă) la o stare alfa (gândire concentrată) în jurul vârstei de 8,9. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, școlile Waldorf descurajează predarea cadrelor didactice cu gândire liniară înainte de vârsta de 7 ani.
Adolescența este o perioadă de schimbări chiar mai mari decât copilăria, cu transformări explozive în circuitele noastre neuronale, a doua după perioada neonatală, cu până la 50% din sinapsele noastre schimbându-se în cortexul prefrontal și în alte zone cheie ale creierului nostru. Nașterea provoacă o remodelare semnificativă a sistemului nervos pentru a spori empatia și acordarea, nu doar pentru mama care naște, ci și pentru tați. Ideea este că, pe parcursul dezvoltării noastre, sistemul nostru nervos se schimbă profund în timpul riturilor fiziologice de trecere.
Schimbările sistemului nervos în dezvoltarea noastră umană (ontogenie) oglindesc schimbările sistemului nervos de-a lungul timpului evolutiv (filogenie) pe planeta noastră.
Sirenele și sistemul nervos: Începuturile noastre în ape
Într-o cosmologie uterină a creației, începem întotdeauna cu originile sistemului. Primele sisteme nervoase de pe această planetă își au originea în oceane, în meduzele antice și creaturi similare și au servit unui scop foarte diferit față de sistemele nervoase ale mamiferelor sociale terestre moderne, ca să nu mai vorbim de sistemele nervoase ale oamenilor, dintre care unii trăiesc acum în mega-orașe de milioane de locuitori.
Dar, la fel ca meduzele, sistemul nostru nervos uman s-a format și el pentru prima dată în „oceanele” amniotice ale pântecului mamei noastre. Suntem profund acordați la această frecvență a apei și la fiziologia și experiența acvatică și amniotică. Purtăm istoria evolutivă a vieții pe această planetă în noi; și este recapitulată în timpul gestației, pe măsură ce corpul nostru se mișcă rapid între șabloane somatice care sunt de origine pre-umană. În uter, facem o călătorie magică, cerebeloasă, onirică, somatică prin numeroasele etape ale evoluției – acvatică, reptiliană, mamiferală – pe măsură ce corpul nostru este modelat de câmpuri ancestrale, eco-, bio-morfogenetice care ne ghidează dezvoltarea, cu șabloane de creație pe care știința le recunoaște, dar nu le înțelege pe deplin.
Călătoria de la ocean, la amfibieni („trăiește două vieți”), la reptile, la mamifere patrupeze sau la oameni cu două picioare nu este o linie dreaptă de „avansare”, ci o expansiune care include beneficiile și înțelepciunea formelor pe care le-am locuit în trecutul nostru evolutiv. Acestea rămân stocate în memoria noastră genetică și eco-epigenetică profundă. Aceasta nu este o metaforă – avem o omologie genetică de 90% (funcție genetică comună) cu leoparzii, de exemplu.
Un articol al Academiei Americane pentru Avansarea Științei relatează: „Meduzele, cu sistemele lor nervoase regenerative descentralizate, sunt mai avansate decât se credea odinioară. Un nou studiu al Universității din Copenhaga a demonstrat că meduzele cutie din Caraibe pot învăța la un nivel mult mai complex decât s-a imaginat vreodată – în ciuda faptului că au doar o mie de celule nervoase și niciun creier centralizat. Descoperirea schimbă înțelegerea noastră fundamentală a creierului și ne-ar putea lumina cu privire la propriile noastre creiere misterioase.
Orice teorie a sistemului nervos care valorizează predominant trăsăturile umane și devalorizează inteligența mai antică, cum ar fi cea reptiliană, nu reușește să înțeleagă că suntem doar aproximativ 1% unic umani la nivel genetic. 99% din ADN-ul și fiziologia noastră sunt preumane.
Teoria sistemului nervos eco-somatic ne readuce în conexiune, conștiință și întruchipare a straturilor noastre evolutive ale inteligenței somatice, care sunt concepute să funcționeze împreună într-o simfonie sau, asemenea unei mașini cu multe viteze, care pot fi schimbate rapid și instinctiv, astfel încât să fim echipați să ne mișcăm cu putere și înțelepciune pe terenuri în continuă schimbare.
Dar întreaga poveste a planului nostru uman este adesea redusă la scurte fragmente de sunet pe rețelele de socializare și la teorii liniare cu un singur nivel. Sistemul nostru nervos este adesea portretizat ca o mașină care se poate strica sau nu poate funcționa și are nevoie doar de o resetare sau o reparare rapidă.
Ceea ce se întâmplă în realitate este că ne trezim colectiv și ne amintim de incredibila magie cuantică care este corpul nostru și ne reîntoarcem în contact cu reglarea sensibilă și scopul fiecărui sistem interconectat din noi. Acest lucru nu poate fi redus la simple trucuri biologice.
Să ne întoarcem și să aplicăm ceea ce am învățat despre sistemul nervos evolutiv teoriei polivagale. Succesul teoriei polivagale provine direct din perspectiva îndrăzneață a lui Stephen Porges asupra unui adevăr uitat al designului nostru evolutiv – că noi căi neuronale distincte au evoluat pentru a susține puii de mamifere.
Porges a propus că nervul vag este cheia – că nervul vag al reptilelor este evolutiv mai vechi și mai simplu, dar nervul vag al mamiferelor a evoluat în căi multiple („polivagal”) care fac posibile interacțiuni sociale complexe.
Teoria polivagală se referă, de asemenea, la reglarea sistemului nervos autonom și la modul în care trauma interferează cu reglarea. Trauma amplifică sistemul nostru nervos simpatic și ne pune în modul „luptă sau fugi”. Sau, dacă nu putem lupta sau fugi, frica activează complexul nostru vagal dorsal „reptilian”, mai vechi, care ne pune în modurile de „închidere” de colaps, îngheț, lingușire sau liniște – strategii diferite pentru a minimiza amenințarea.
Porges consideră că mamiferele (inclusiv oamenii) au dezvoltat un nou centru nervos vagal, complexul vagal ventral, care permite bebelușilor de mamifere să își calmeze sistemul nervos prin contact social pozitiv și corelare cu mamele lor – prin spații sigure, fețe prietenoase, acordare emoțională, auzirea unei voci „prozodice” cântătoare (cum ar fi cea pe care o mamă o folosește cu un bebeluș mic) și alte semnale pe care îngrijitorii le transmit în mod natural copiilor mici – care diminuează stresul și promovează un sistem nervos mai reglat.
„Elementele sistemului de implicare socială [complexul vagal ventral]… permit sugarului și mamei să își coreleze stările autonome prin indicii reciproce de siguranță.” ~ Stephen Porges
Când lucrăm cu terapii polivagale și cu repararea atașamentului, lucrăm la nivelul copilului mamifer, un strat important, dar doar unul dintre straturile sistemului nostru nervos ecosomatic.
Tonusul vagal sănătos poate fi blocat de stres – de relații sau medii care se simt nesigure sau neacordate sau care declanșează amintiri de traume vechi. Acest lucru se întâmplă la un nivel instinctiv, preconștient – ceea ce Porges numește neurocepție – care a devenit o bază neurobiologică pentru concentrarea pe spații sigure și recipiente informate de traume în comunitatea wellness.
Teoria polivagală se împletește direct cu teoria atașamentului și a vindecării traumelor, deoarece dacă legăturile de atașament cu îngrijitorii noștri principali au fost perturbate la o vârstă fragedă din cauza traumei, evităm sau simțim anxietate în jurul relațiilor intime emoțional. Dacă relațiile sunt o problemă, este mai dificil să ne reglăm sistemul nervos în viața de adult.
O soluție este să încercăm să reparăm rănile relaționale timpurii cu terapeuți care modelează atașamentul și acordarea sănătoasă. La nivel energetic, clientul revizitează sentimentele și conflictele nerezolvate ale copilului său interior. Terapeutul funcționează ca un model de părinte „sănătos”.
Există acum zeci de mii de practicieni care se ocupă de repararea atașamentului și de polivagalitate, ajutând la restaurarea straturilor noastre de mamifere și de copil interior, iar acest lucru este atât de important, dar cine ne învață cum să devenim adulți sănătoși, inițiați și cu resurse?
Când ne hiper-concentrăm asupra copilului rănit
Într-un sistem ecosomatic de ecologie completă, într-o cosmologie completă, nu ne concentrăm doar pe vindecarea rănilor copilului nostru interior. Se pune un accent egal pe vindecarea rănilor noastre de individuare – sentimentele, traumele și blocajele din jurul maturizării, inițierii, riturilor de trecere ale sistemului nervos și conexiunii cu ecosistemele mai mari.
Lucrul cu copilul interior ne ajută să ne vindecăm inima, dar munca de inițiere/individuare ne ajută să ne vindecăm relația cu puterea. Trebuie să le avem pe amândouă pentru a deveni întregi.
Ceea ce are nevoie un bebeluș este diferit de ceea ce are nevoie un copil de 8 ani, de ceea ce are nevoie un copil de 13 ani, de ceea ce are nevoie un adult. Sistemul nostru nervos este conceput să funcționeze diferit în diferite epoci ale vieții noastre.
Ceea ce descoperim este că, dacă ne hiperconcentrăm doar pe un singur strat al sistemului nervos, bazat pe diada mamă-copil, aceasta ne ajustează capacitatea de atașament și conectare și de a primi vindecare în jurul traumelor din copilăria timpurie, dar nu reușește să ne ghideze cu privire la modul de trecere de la supraviețuire sau dependență la adulți prosperi, inovatori, ingenioși – la individualizare.
Riscăm să rămânem blocați în modul copil și s-ar putea să ne trezim cerând spații sigure și recipiente informate despre traume peste tot, mai degrabă decât în medii dedicate terapiei pentru traume și atașament. Sau, dacă ne concentrăm excesiv pe traumele din copilărie, fără o concentrare echilibrată pe dezvoltarea sinelui nostru adult puternic dotat cu resurse, sinele nostru prădător apex, s-ar putea să ne trezim căzând implicit în modul victimă și modul pradă.
Teoria polivagală și alte teorii ale traumei descriu stările defensive de bază, inclusiv modurile de îngheț, colaps, lingușire, împlinire. Acestea nu sunt doar funcții ale sistemului nostru nervos, ci sunt toate calități ale unui mamifer într-un răspuns de pradă.
Alte simptome ale acestui dezechilibru pot include dificultățile de a opera în lumea adulților, de a face bani, de a conduce afaceri, de a fi matriarhe sau patriarhi, ceea ce poate crea un alt tip de rănire în sistemele familiale. Copiii au nevoie de mai mult decât o simplă acordare sensibilă, au nevoie de părinți cu un sistem nervos ecosomatic complet integrat, care să se poată hrăni singuri și să aducă resurse familiei.
Acesta este motivul pentru care oamenii au inițial câștiguri mari în cadrul vindecării mamiferelor/copilului interior, deoarece este atât de important să susținem copilul interior și să înțelegem cum ne-a afectat lipsa prezenței, a grijii și a atașamentului când eram copii. Dar apoi s-ar putea să eșuăm dacă nu ni se oferă limbajul, puntea și îndrumarea pentru a aduce acel sine copil în individuație, în adult și bătrân sau pentru a susține energii „periculoase”.
Eco-Somatică: Perspectiva de ansamblu
Sunt într-o poziție unică pentru a comenta acest lucru, deoarece am făcut parte dintr-un grup relativ mic de cercetători (și foarte puțini medici) care au participat la linia de cercetare care a fondat teoria modernă a atașamentului. Am petrecut doi ani în laboratoarele de cercetare ale NIH, stând alături de maimuțele a căror traumă de atașament a fost sursa teoriei, observându-le comportamentul, privind direct în ochii lor, zi de zi. Am fost martor la tiparele lor comportamentale, adesea cu maimuțele interacționând cu mine, și apoi am văzut rezultatele modului în care comportamentul și neuroendocrinologia lor s-au schimbat în funcție de conexiunea și relația cu un îngrijitor.
Ceea ce am văzut a fost că repararea atașamentului și reglarea sistemului nervos erau o singură piesă, dar singure nu erau suficiente; câștigurile mai mari au venit din integrarea într-o structură ecologică holistică. Și că privirea către alte maimuțe rănite, instabile, ca figuri de atașament pentru a încerca să-și regleze emoțiile, a dus la unele dintre cele mai grave rezultate dintre toate, creând culturi de disreglare și buclă emoțională.
Ceea ce lipsea în timpul acelor experimente era ritmul și secvența vieții, etapele de dezvoltare, statutul de bătrân, structura, locul, memoria, ecosistemul. Odată creată, rana atașamentului matern nu putea fi reparată prin conexiunea socială cu semenii sau mamele adoptive în modul sperat. În schimb, maimuțele – și, prin extensie, noi – aveau nevoie să se conecteze la un recipient și un context mai mare care să le găzduiască.
Sistemele noastre nervoase caută să simtă apartenența și locul în toate ecosistemele în care locuim. În tradițiile spirituale din întreaga lume, nu era rolul părinților biologici să îndeplinească exclusiv această nevoie sau rolul unui îngrijitor sau terapeut înlocuitor.
Când învățăm cum să ne obținem energia direct de la Pământ și Soare, când activăm straturile viclene și înțelepte ale sistemului nostru nervos, când ne conectăm la puterile noastre animale ca o memorie genetică țesută în ADN-ul nostru, când ne maturiyăm şi rafinăm sistemul nervos, când devenim Copaci Mamă și Copaci Tată și ne contopim sistemul nervos cu Pământul – ne creăm propria siguranță oriunde mergem.
Notă personală: Prin straturile viclene, intelegem partea șireată și adaptabilă a creierului instinctual..
Somatica este un domeniu vast, cu multe terapii frumoase, unele dintre ele acționând asupra stratului acvatic al sistemului nervos, inclusiv cranio-sacral, de exemplu, și altele care lucrează asupra diferitelor straturi ale biologiei și sistemului nostru nervos. Voi schița acest subiect în eseuri viitoare, împreună cu o analiză a altor provocări ale somaticii occidentale moderne, datorită cadrului său implicit, modelul biomedical, și voi vorbi despre o abordare mai conștientă de biologie cuantică.
O cosmologie eco-somatică bazată pe uter începe cu originea noastră în uter, trasează calea noastră prin riturile de trecere ale sistemului nervos, în dezvoltarea noastră și de-a lungul timpului evolutiv. Activează eco-epigenetica noastră și ne oferă un recipient și un context mai larg pentru a ne susține corpul, psihicul, sistemul nervos și ne oferă resurse profunde pentru a restabili echilibrul și a prospera din nou.”
Acest articol este partial tradus din eseul scris de dr. Azra Bertrand, eseu care se gaseste in versiunea sa completa, aici: Eco-Somatics: The Future of Somatics – by Azra Bertrand
Dacă simti sa lucram impreun in acest sens, amplu, complex, scrie-mi, si putem rezerva o sesiune de lucru online sau in fizic, sau un proces individual de lucru impreuna.
Cu bucurie, cu devotiune in serviciul Vietii,
ELyra
