Chemarea Primei Fiice a avut loc cu mult timp în urmă, înainte de a te întrupa…
Există povești care nu încep la nașterea ta.
Încep cu mult înainte, în inimile femeilor care au trăit cu pieptul strâns, cu vocea frântă, cu frica în gât, cu durerea pierderii în pântece, cu dorurile ascunse sub covoarele timpului…
Așa începe și povestea primei fiice. Există o taină despre primele fiice pe care puțini o știu, și mai puțini o înțeleg…
O taină pe care am purtat-o ani la rând fără să știu ce este…
În inima mea, în trup, în ființa mea, în suflet, se adunau dureri care nu îmi aparțineau, și odată deschisă ”cutia Pandorei”, a trezirii în Spirit, a curiozității despre viață și a curajului de a vedea vechile povești și de a renunța la ele, ieșeau la suprafață și se manifestau prin mine, de foarte multe ori destul de agresiv, și cu somatizări în corp, povești unde nu simțeam că sunt eu… cel puțin, nu cea de acum, din această experiență..
Ieșeau să fie văzute tristeți străine, lacrimi ce nu erau ale mele, frici și umbre pe care nu le trăisem, dar pe care le simțeam cu o intensitate de neînțeles; mult întuneric, multe frici, umilințe reamintite în corp, în celule, nu la nivel conștient… agresivitate, nevoia de a mă apăra, stare de nesiguranță, panică, țipete.. Unele mă controlau la început de drum, cu timpul, am început să deosebesc, să mă detașez, să simt unde nu sunt eu.. Vedeam tot mai clar cu toată munca depusă, cum altcineva se exprimă prin mine, prin emoții, sentimente, amintiri, cuvinte… prin corpul meu!
Primeam întrebări sau observații: „De ce trebuie să le retrăiești tu? De ce simți atât de mult? Ce rost are? Totul trebuie să fie atât de intens la tine mereu??…”
Și adevărul este că nici eu nu știam.
Mă simțeam ciudată. Neînțeleasă. Singură… Pedepsită…
Ca și cum o parte din mine era mereu într-o lume invizibilă, încărcată de amintiri pe care nu le trăisem, dar care îmi locuiau sângele, îmi umpluseră oasele, fără ca cineva să mă întrebe dacă sunt de acord cu asta în continuare…
Abia mai târziu am înțeles că trăiam ceea ce trăiesc primele fiice ale familiei: retrăiam ce fusese ascuns, îngropat, adânc închis în liniștea femeilor dinainte; ceea ce fusese reprimat, exilat, izgonit, înghețat, toate umilințele, durerea, tristețea, nesiguranța lor… vocile lor, reduse la tăcere, se făceau tot mai auzite prin mine, ca dintr-un portal întunecat, uitat, ca din alte lumi, inconștiente, nevăzute, neștiute…
Trăiam rănile lor mute…
Neputințele lor…
Iubirile lor netrăite…
Exilurile lor tăcute…
Țipetele lor, ascunse atât de adânc în carne…
Retrăiam pedepsele lor, teama lor de bărbați, tresăream, plângeam, mă retrăgeam, mă închideam, fugeam… de mine, de ele, de ei toți… reveneam, alchimizam.. și o luam de la capăt, din nou, și din nou…
Unii i-ar spune blestem… alții, karma… sau poate, blestemul primei fiice.
Eu l-am descoperit ca fiind, în timp, darul ei.
Depinde prin ce ochi privești și ce alegi să faci cu toate acele povești, cu toate acele voci, cu toată acea durere…
Pentru că nimeni nu îți spune, când te naști ca prima fiică, că inima ta devine eco-ul femeilor care au tăcut prea mult. Prima fiică este Inima Neamului ei.
Nimeni nu îți spune că vei simți înainte să știi…
Că vei purta dureri care te depășesc, fără să știi că ai un manual de folosire, o hartă vie în interiorul tău… e nevoie să ți-o reamintești tu…
Că o parte din tine va trăi în întunericul neamului, nu ca pedeapsă, ci ca punte spre lumina care renaște în tine, pentru tine, pentru ele…
Ani la rând am simțit atât de mult, atât de greu totul…
Cu fiecare pas însă, cu fiecare voce auzită, cu fiecare suflet văzut ca aparținând neamului, cu fiecare durere transformată în lumină, mă deschideam tot mai mult către a mă reaminti pe mine, dincolo de toate acestea..
Când am început să lucrez cu rădăcinile…
când am coborât în adâncurile mele, în sacrul pântecului,
când am reușit să-mi deschid tot mai mult inima, să mă simt tot mai în siguranță,
am eliberat dureri pe care nimeni nu le ascultase până atunci…
Am dat drumul lacrimilor care fuseseră înghițite generații la rând… și au fost multe, multe, multe…
Am scos la lumină umilințe și tăceri, rușini, nevoi neîmplinite, doruri sfâșiate, pierderi….
Am eliberat țipetele lor mute, exilul lor din comunități, rugăciunile lor neîmplinite…
Am eliberat atât de multă durere sfâșietoare… și de atâtea ori ea a ieșit prin țipete.
După multe momente de autoînvinovățire, am ajuns să accept ceva esențial:
și copiii mei vindecă, și copiii mei susțin — chiar dacă mult timp nu am perceput așa, m-am învinovățit pentru ”imperfecțiune”… și acolo erau tot ele, mamele… eram noi toate…
I-am simțit puternici.
Dacă au ales aceste timpuri și dacă m-au ales pe mine, înseamnă că au venit să mă sprijine, să ne sprijinim unii pe alții în tot acest proces profund.
Suntem împreună în asta — nu doar eu duc, ci ducem, creștem și ne ridicăm împreună.
Au fost ani de muncă, ani de coborâri și ridicări,
ani în care am simțit cum inima și pântecul meu devin un altar al vindecării, la transformării, al expansiunii… deveneam tot mai mult UNA cu tot, dar mă și reaminteam pe mine, dincolo de toate ale lor… eliberam, transmiteam, alchimizam deja nu doar pentru mine, pentru ele, pentru neam, ci pentru un întreg colectiv, pentru planeta Mamă…
Ani în care am înțeles, în sfârșit, sensul! Nu retrăiam durerea lor ca să sufăr!
Retrăiam ca să eliberez… ca să mă eliberez…
Ca să (mă) transform…
Ca să închid cercurile care trebuiau odată pentru totdeauna închise… să rup lanțuri vechi și grele…
Ca să le dau voie, prin mine, să se întoarcă acasă și ele… la liniște, la pace, la acceptare, la a simți că aparțin vieții, iubirii, neamului…
Retrăiam, pentru a elibera, alinia, echilibra, pentru noi toti, pentru Intreg.
Asta este, de fapt, destinul primei fiice:
cea care simte tot ce a fost ascuns, negat, reprimat…
Cea care plânge pentru toți, și pentru toate femeile neamului ei…
Cea care rupe blesteme și se rupe de soartă, prin iubire…
Cea care are nevoie să se elibereze de toată această fidelitate față de neam…
Cea care vindecă un neam întreg prin îndrăzneeala de a fi ea însăși, și de a se aduce în lume, cu tot ce este, și cu tot ce devine!
Blestem, sau Dar?
Poate ambele, depinde unde te afli tu acum, pe calea aceasta…
Este mai ales — chemare – ai fost aleasă de femeile neamului tău, care te-au așteptat tăcute, unele răbdătoare, altele foarte pregătite să își spună adevărul, prin tine!
Chemarea pe care ai acceptat-o, primă fiică, de a transforma ce a fost închis în umbre,
ce a fost uitat în poveșți vechi,
ce a fost dureros, te aduce către libertate!
Iar acum, privind înapoi, știu:
nu am fost niciodată singură.
Erau toate cu mine.
Și prin mine, toate au fost eliberate. Toți au fost eliberați. S-a rupt lanțul.
Nu e deloc ușor să fii prima fiică — inima neamului tău, cea care simte „prea mult”, trăiește „prea intens” și transformă durerea în putere.
Onorează-te. Onorează greul prin care poate treci chiar acum și tot ceea ce ai depășit până aici.
Adu-ți aminte mereu: nu ești singură.
Chiar dacă puțini te înțeleg cu adevărat, este firesc — nu toți pot simți la profunzimea la care simți tu.
Tu ești, însă, susținută de toți ai tăi — văzuți și nevăzuți — chiar și acolo unde ai fi așteptat altfel de sprijin.
Unii oameni ne oglindesc cu putere, alții ne susțin prin fapte; fiecare are un rol în viața noastră.
Și, dincolo de toate, toți suntem născuți din aceeași Sursă a Vieții și a Iubirii, care se exprimă prin oameni în feluri diferite — exact atunci când avem nevoie.
Mulțumesc că ești. Ești extraordinar de puternică, tu, primă fiică. Iar dacă ai o soră ca primă fiică a părinților tăi, sau dacă ești mamă, poate aceste împărtășiri izvorâte din suflet vor rupe niște lanțuri vechi… dacă și tu ești pregătită.
Te îmbrățișez cu inima. Ești minunată, magică, puternică, și ți-ai ales asta acum, aici, pentru că TU POȚI! Ai tot ce-ți trebuie în interior, ca să reușești. Amintește-ți!
Eu Sunt ELyra — OM și Divin, prima fiică a părinților mei, pe care îi onorez. Îmi onorez neamul, le mulțumesc pentru susținerea de a mă elibera și de a mă reaminti, asuma și iubi pe mine, prin ei.
Te sustin in procese individuale si de grup, in a te intelege, accepta si iubi mai profund, in a te elibera de poverile neamului, in a aduce acceptare misiunii si destinului tau, pentru a-ti trai viata ta, pe locul tau, in implinire, pace, reamintire a cine esti, dincolo de toate acestea…
Scrie-mi cum ai simtit aceasta transmisie, cum ai primit-o in inima, in pantec, cum o simti in corp, ce constientizari ai, cum se simte pentru tine? M-as bucura sa impartasesti. 🙏🤍💙
